Cota de TVA la cumpărarea unei locuințe
Începând cu data de 01.01.2023 va intra în vigoarea OG nr. 16/2022 prin care se aduc o serie de modificări substanțiale legislației fiscale, inclusiv cu privire la condițiile aplicării cotei reduse de TVA în cazul livrărilor de locuințe.
Deși cota standard de TVA aplicabilă în România este de 19%, dispozițiile Codului Fiscal reglementează o serie de operațiuni impozabile constând în livrări de bunuri și prestări de servicii pentru care se aplică o cotă redusă de TVA de 5%, cum este și în cazul achiziției unei locuințe.
Conform modificărilor care vor intra în vigoare de la data de 01.01.2023, pentru a se putea aplica cota redusă de TVA de 5% la achiziția unei locuințe trebuie îndeplinite următoarele condiții:
- locuința să aibă o suprafață maximă utilă de 120 mp, exclusiv anexele gospodărești;
- valoarea locuinței, inclusiv terenul pe care este edificată, să nu depășească 600.000 lei, exclusiv TVA;
- cumpărătorul să aibă calitatea de persoană fizică;
- locuința să poate fi locuită ca atare la momentul livrării;
- cumpărătorul, individual sau împreună cu alte persoane fizice, să nu mai fi achiziționat o altă locuință la tranzacția căreia să se fi aplicat o cotă redusă de TVA de 5%;
Elemente de noutate aduse prin OG nr. 16/2022 constau în:
- reducerea plafonului pentru care se poate aplica cota redusă de TVA, respectiv de la 700.000 lei exclusiv TVA la 600.000 lei exclusiv TVA;
- limitarea numărului de achiziții pentru care se poate aplica cota redusă, respectiv la o singură locuință nouă. Conform reglementării anterioare, limitarea se aplica doar achizițiilor care depășeau valoarea de 450.000 lei exclusiv TVA, dar erau inferioare plafonului de 700.000 lei exclusiv TVA, ceea ce însemna că persoane fizice aveau posibilitatea să achiziționeze un număr nelimitat de locuințe cu cotă redusă de TVA, atât timp cât valoarea acestora era inferioară pragului de 450.000 lei fără TVA.
Conform dispozițiilor tranzitorii prevăzute de OG nr. 16/2022 pentru anul 2023 se menține regimul de impozitare aplicabil în anul 2022 în materia livrărilor de locuințe, dacă până la data de 01.01.2023 sau încheiat acte juridice între vii care au ca obiect plata în avans pentru achiziționarea de astfel de locuințe;
Astfel, dacă până la data de 01.01.2023 se încheie promisiuni de vânzare-cumpărare, antecontracte de vânzare-cumpărare sau orice alte instrumente juridice care generează un raport juridic ce implică obligația transmiterii în anul 2023 a dreptului de proprietate asupra unei locuințe și s-a achitat un avans, cumpărătorii pot beneficia și în cursul anului viitor de cota redusă de TVA de 5% dacă valoarea tranzacției este de cel mult 700.000 lei exclusiv TVA.
În mod similar, în cursul anului 2023 nu se aplică limitarea privind numărului de locuințe achiziționate cu cota redusă de TVA, dacă valoarea achiziției nu depășește 450.000 lei exclusiv TVA.
În ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în mod limitativ de Codul fiscal privind aplicarea cotei de TVA de 5%, atunci tranzacția va si supusă cotei standard de 19%.
Modificări în materia răspunderii fiscale solidare. Definirea relei-credințe.
Măsură antrenării răspunderii solidare reglementată de C.proc.fisc. se realizează de către organele fiscale competente în executarea silită a debitorului principal, reglementându-se astfel o forma specială a răspunderii în materie fiscală, respectiv răspunderea solidară.
Scopul urmărit de legiuitor este acela de a sancționa comportamentul fraudulos al persoanelor fizice și juridice care contribuie la insolvabilitatea unui debitor, iar tipul de răspundere este o răspundere civilă delictuală în condițiile speciale prevăzute de art. 25 din C.proc.fisc.
În concret, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil pot răspunde solidar, cu propriul patrimoniu, asociații, acționarii, administratorii sau chiar terțe persoane care se fac vinovate de săvârșirea faptelor prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 25 C.proc.fisc.
Elementul comun al tuturor faptelor susceptibile să conducă la atragerea răspunderii solidare constă în aceea că persoanele care au contribuit la insolvabilitatea debitorului trebuie să fi acționat cu rea-credință.
Reaua-credintă presupune în esență o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile acesteia.
În practică, organului fiscal îi revine sarcina de a dovedi reaua-credintă a persoanei căreia i se atrage raspunderea solidară, pentru reținerea careia sunt necesare dovezi concludente.
Legiuitorul nu a oferit o definiție normativă a noțiunii de rea-credință, astfel că elementele relei-credințe au fost conturate pe care jurisprudențială de către instanțele de judecată.
Astfel, s-a ajuns la interpretarea diferită de către instanțele de judecată a noțiunii de rea-credință și implicit la pronunțarea unor soluții diferite având la bază situații de fapt similare.
Conform unui proiect de ordonanță de urgență lansat în dezbatere publică pe site-ul Ministerului de Finanțe se propune modificarea C.proc.fisc. prin clarificarea noțiunii de rea-credință si stabilirea unor elemente clare care să contureze această noțiune:
„(6) Pentru stabilirea relei-credinţe a persoanelor răspunzătoare, în sensul prezentului articol, organele fiscale pot avea în vedere următoarele elemente:
a) sustragerea, ascunderea ori risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea;
b) pe perioada acumulării de obligații fiscale, debitorii s-au menținut în starea de dificultate financiară, fără a solicita acordarea uneia dintre formele de înlesniri la plată în vederea redresării activității și/sau deschiderea procedurii insolvenței;
c) neîndeplinirea obligațiilor legale pe o perioadă de timp consecutivă şi/sau îndelungată, care conduce la riscul neîncasării obligațiilor fiscale la bugetul general consolidat;
d) săvârșirea de către persoana răspunzătoare a unui fapt sau act contrar prevederilor legale; e) utilizarea lichidităților financiare în alte scopuri decât pentru stingerea obligațiilor fiscale, cu excepția cazului în care acestea au fost folosite pentru cheltuielile necesare susținerii desfășurării activității.”
Conform notei de fundamentare care stă la baza proiectului de ordonanță de urgență elementele prezentate nu sunt limitative, ramânând în sarcina organului fiscal să dovedească prin orice mijloc de probă admis de lege reaua-credință, utilizând toate informațiile pe care le deține.
Instituțiile publice nu mai pot scăpa de plata cheltuielilor de judecată
Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea Completului pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a statuat că instituțiile publice pârâte nu mai pot fi exonerate de plata cheltuielilor de judecată, chiar dacă acestea sunt de acord cu anularea actelor atacate de reclamanți.
Astfel, prin Decizia nr. 21/17.10.2022 pronunțată în dosarul nr. 1525/1/2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus „Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecință, stabilește că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispozițiilor art. 454 din Codul procedură civilă, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunţa doar pe baza recunoașterii pârâtului.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2022.”
Textul de lege a cărui aplicare a dat naștere unei jurisprudențe neunitare este reprezentat de dispozițiile art. 454 C.proc.civ. potrivit cărora „Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile”.
Decizia nr. 21/17.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii are aplicabilitate în special asupra litigiilor inițiate în contradictoriu cu instituții publice având ca obiect contestarea proceselor-verbale de contravenție, contestații la executare ori anularea altor acte administrative.
Conform interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că (i) pentru inițierea unor astfel de proceduri judiciare partea interesată ar trebui să se adreseze direct instanței de judecată într-un anumit termen, fără a exista posibilitatea soluționării pe cale amiabilă a situației juridice litigioase și că (ii) pentru soluționarea situației litigioase nu prezintă neapărat relevanță recunoașterea părții adverse, ci condițiile de legalitate pe care instanța le examinează, aceste aspecte înlătură posibilitatea instituțiilor publice de a invoca cu succes dispozițiile art. 454 C.proc.civ.
În concret, în virtutea Deciziei nr. 21/17.10.2022, în ipoteza contestării unui proces-verbal de contravenție sau a contestării oricărui act administrativ, chiar dacă autoritatea emitentă recunoaște până la primul termen de judecată că actul atacat a fost emis cu nerespectarea condițiilor de legalitate, aceasta tot va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate cu inițierea litigiului, constând în onorariul de avocat, taxe judiciare de timbru sau alte asemenea.
Conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C.proc.civ. „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
Insolvența societăților comerciale și obligația organelor de conducere de predare a documentelor contabile către practicianul în insolvență
Prin Decizia nr. 14/2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis sezisarea formulată de Curtea de Apel Iași și, în consecință a statuat că:
„În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în nsolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeași lege.”
În cazul deschiderii procedurii de insolvență la cererea creditorului, dispozițiile art. 74 din Legea nr. 85/2014 obligă societatea debitoare ca în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii să predea practicianului în insolvență documentele contabile.
În concret, obligația predării actelor contabile revine administratorilor societății, care în temeiul art. 73 alin. (1) lit. c din Legea nr. 31/1990 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 sunt răspunzători de organizarea și conducerea contabilității societății în conformitate cu legea.
Obligația predării actelor contabile are ca scop cercetarea și stabilirea cauzelor care au determinat apariția stării de insolvență, practicianul în insolvență având posibilitatea să efectueze o analiză complexă a situației economico-financiare a debitorului, să evalueze șansele sale de reorganizare, să identifice eventuale actele frauduloase încheiate în perioada anterioară deschiderii procedurii în dauna creditorilor și să aprecieze dacă există vreunul din cazurile de atragere a răspunderii persoanelor culpabile de insolvența debitorului.
Nepredarea documentelor contabile către practicianul în insolvență constituie în sine o faptă ilicită în viziunea Legii nr. 85/2014 si reprezintă în practica judiciară una din cele mai des întâlnite cauze de atragere a răspunderii personale.
Potrivit art. 169 alin. (1) lit. d din Legea nr. 85/2014:
„La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă.”
Dispozițiile art. 169 alin (1) lit. d din Legea nr. 85/2014 au fost interpretate în mod diferit de către instanțele de judecată, dând naștere unei practici judiciare neunitare, fapt ce a impus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuție.
Natura juridică a răspunderii reglementate de legea insolvenței este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere dincolo de condițiile generale ale răspunderii civile delictuale ( fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate) trebuie îndeplinite si condițiile speciale impuse de art. 169, respectiv persoanele care au săvârșit fapte ilicite să fie membrii organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate de art. 169 să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Într-o primă orientare jurisprudențială, s-a reținut că fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. din cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Astfel, s-a apreciat că nepredarea tuturor documentelor prevăzute de art. 67 alin (1) din Legea nr. 85/2014 nu ar putea fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsă de probe certe.
În aceeași linie de argumentare s-a arătat că, în ceea ce privește obligația de a ține registrele prevăzute de lege, condiția prevăzută de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
În concluzie cererile întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d erau respinse cu motivarea că simplu fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legile române nu ar fi fost de natură să conducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Într-o a doua opinie jurisprudențială s-a reținut că obligația administratorului de a preda documentele contabile către practicianul în insolvență este o îndatorire ce rezultă din dispozițiile art. 74 din Legea nr. 85/2014, necondiționată de emiterea vreunei notificări, prezumându-se că prin citarea debitorului la sediul social administratorul societății a luat cunoștință de existența dosarului de insolvență, de hotărârea pronunțată și de efectele juridice ale procedurii.
Astfel, dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d teza a II-a din Legea nr. 85/2014, în ipoteza nepredării documentelor contabile, instituie o prezumție legală relativă cu privire la existența culpei și a legăturii de cauzalitate.
Instanțele care îmbrățișat aceasta a doua interpretare au apreciat că prezumția instituită de art. 169 alin. (1) lit. d teza a II-a nu poate fi limitată exclusiv la existența elementului legăturii de cauzalitate din cadrul răspunderii civile delictuale, întrucât o astfel de limitare nu ar avea sens.
S-a arătat că în mod logic atunci când se prezumă legătura de cauzalitate, această legătură nu poate exista fără premisele pe care se fundamentează, respectiv fapta ilicită și prejudiciul, fiind greu de imaginat o situație în care să existe legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, dar să nu existe însăși fapta (pentru care legea reține vinovăția) sau să nu existe prejudiciul (ca efect al însăși legăturii de cauzalitate).
În concluzie, plecând de la faptul că în mod logic nu putea exista lanțul cauzal fără efect cauzal, se aprecia că legea prezumă și prejudiciul produs prin neținerea contabilității cu consecința admiterii cererii întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d și atragerea răspunderii personale a persoanelor care aveau îndatorirea de a preda documentele contabile către practicianul în insolvență.