Prin Decizia nr. 14/2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis sezisarea formulată de Curtea de Apel Iași și, în consecință a statuat că:

„În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în nsolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeași lege.”

În cazul deschiderii procedurii de insolvență la cererea creditorului, dispozițiile art. 74 din Legea nr. 85/2014 obligă societatea debitoare ca în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii să predea practicianului în insolvență documentele contabile.

În concret, obligația predării actelor contabile revine administratorilor societății, care în temeiul art. 73 alin. (1) lit. c din Legea nr. 31/1990 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 sunt răspunzători de organizarea și conducerea contabilității societății în conformitate cu legea.

Obligația predării actelor contabile are ca scop cercetarea și stabilirea cauzelor care au determinat apariția stării de insolvență, practicianul în insolvență având posibilitatea să efectueze o analiză complexă a situației economico-financiare a debitorului, să evalueze șansele sale de reorganizare, să identifice eventuale actele frauduloase încheiate în perioada anterioară deschiderii procedurii în dauna creditorilor și să aprecieze dacă există vreunul din cazurile de atragere a răspunderii persoanelor culpabile de insolvența debitorului.

Nepredarea documentelor contabile către practicianul în insolvență constituie în sine o faptă ilicită în viziunea Legii nr. 85/2014 si reprezintă în practica judiciară una din cele mai des întâlnite cauze de atragere a răspunderii personale.

Potrivit art. 169 alin. (1) lit. d din Legea nr. 85/2014:

„La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă.”

Dispozițiile art. 169 alin (1) lit. d din Legea nr. 85/2014 au fost interpretate în mod diferit de către instanțele de judecată, dând naștere unei practici judiciare neunitare, fapt ce a impus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuție.

Natura juridică a răspunderii reglementate de legea insolvenței este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale.

Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere dincolo de condițiile generale ale răspunderii civile delictuale ( fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate) trebuie îndeplinite si condițiile speciale impuse de art. 169, respectiv persoanele care au săvârșit fapte ilicite să fie membrii organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate de art. 169 să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.

Într-o primă orientare jurisprudențială, s-a reținut că fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. din cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Astfel, s-a apreciat că nepredarea tuturor documentelor prevăzute de art. 67 alin (1) din Legea nr. 85/2014 nu ar putea fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsă de probe certe.

În aceeași linie de argumentare s-a arătat că, în ceea ce privește obligația de a ține registrele prevăzute de lege, condiția prevăzută de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

În concluzie cererile întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d erau respinse cu motivarea că simplu fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legile române nu ar fi fost de natură să conducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea debitorului în stare de insolvență.

Într-o a doua opinie jurisprudențială s-a reținut că obligația administratorului de a preda documentele contabile către practicianul în insolvență este o îndatorire ce rezultă din dispozițiile art. 74 din Legea nr. 85/2014, necondiționată de emiterea vreunei notificări, prezumându-se că prin citarea debitorului la sediul social administratorul societății a luat cunoștință de existența dosarului de insolvență, de hotărârea pronunțată și de efectele juridice ale procedurii.

Astfel, dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d teza a II-a din Legea nr. 85/2014, în ipoteza nepredării documentelor contabile, instituie o prezumție legală relativă cu privire la existența culpei și a legăturii de cauzalitate.

Instanțele care îmbrățișat aceasta a doua interpretare au apreciat că prezumția instituită de art. 169 alin. (1) lit. d teza a II-a nu poate fi limitată exclusiv la existența elementului legăturii de cauzalitate din cadrul răspunderii civile delictuale, întrucât o astfel de limitare nu ar avea sens.

S-a arătat că în mod logic atunci când se prezumă legătura de cauzalitate, această legătură nu poate exista fără premisele pe care se fundamentează, respectiv fapta ilicită și prejudiciul, fiind greu de imaginat o situație în care să existe legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, dar să nu existe însăși fapta (pentru care legea reține vinovăția) sau să nu existe prejudiciul (ca efect al însăși legăturii de cauzalitate).

În concluzie, plecând de la faptul că în mod logic nu putea exista lanțul cauzal fără efect cauzal, se aprecia că legea prezumă și prejudiciul produs prin neținerea contabilității cu consecința admiterii cererii întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d și atragerea răspunderii personale a persoanelor care aveau îndatorirea de a preda documentele contabile către practicianul în insolvență.