Insolvența și falimentul în România: ce trebuie să știe antreprenorii
Insolvența și falimentul sunt subiecte sensibile pentru orice antreprenor, dar și realități juridice care fac parte din viața economică. În România, un număr semnificativ de companii ajung anual în dificultate financiară, iar necunoașterea cadrului legal poate agrava rapid o situație deja complicată. Pentru un antreprenor, este esențial să înțeleagă diferențele dintre insolvență și faliment, etapele procedurilor, drepturile și obligațiile implicate, precum și opțiunile legale disponibile pentru protejarea afacerii și a patrimoniului personal.
În multe cazuri, insolvența nu este un eșec definitiv, ci un mecanism legal care poate oferi șansa redresării. Falimentul, în schimb, reprezintă etapa finală, atunci când activitatea nu mai poate fi salvată. Înțelegerea acestor concepte și a momentului potrivit pentru a acționa poate face diferența între salvarea afacerii și pierderea completă a controlului.
Ce înseamnă insolvența și când apare
Insolvența este starea patrimonială a unei firme caracterizată prin incapacitatea de a-și plăti datoriile exigibile cu sumele de bani disponibile. Conform legislației românești, se prezumă insolvența atunci când o datorie certă, lichidă și exigibilă nu este achitată în termen de 60 de zile de la scadență.
Pentru antreprenori, este important de știut că insolvența nu apare brusc. De cele mai multe ori, ea este precedată de semne clare: dificultăți în plata furnizorilor, întârzieri salariale, acumularea de datorii fiscale sau lipsa lichidităților. Ignorarea acestor semnale poate duce la agravarea situației și la pierderea unor opțiuni legale importante.
Insolvența poate fi cerută atât de debitor, cât și de creditori. În cazul în care antreprenorul sesizează din timp problemele financiare, deschiderea procedurii de insolvență la cererea proprie poate fi o decizie strategică, menită să protejeze compania de executări silite și să ofere un cadru organizat pentru restructurare.
Diferența dintre insolvență și faliment
Deși sunt adesea confundate, insolvența și falimentul nu sunt același lucru. Insolvența este o procedură juridică ce poate avea mai multe deznodăminte, unul dintre ele fiind falimentul. Scopul principal al insolvenței este, în primul rând, acoperirea pasivului debitorului și, dacă este posibil, redresarea activității acestuia.
Falimentul reprezintă etapa în care se constată că redresarea firmei nu mai este posibilă. În această fază, activitatea companiei încetează, iar bunurile acesteia sunt valorificate pentru a acoperi, pe cât posibil, datoriile față de creditori. Pentru antreprenori, falimentul înseamnă pierderea controlului asupra societății și, în anumite situații, riscuri suplimentare dacă sunt identificate fapte de gestiune defectuoasă sau rea-credință.
Este esențial ca antreprenorii să înțeleagă că intrarea în insolvență nu înseamnă automat faliment. Multe companii reușesc să se reorganizeze și să își continue activitatea, dacă acționează la timp și cu sprijin juridic adecvat.
Etapele procedurii de insolvență în România
Procedura de insolvență în România este strict reglementată și se desfășoară în mai multe etape. După deschiderea procedurii de către instanță, se desemnează un administrator judiciar care va analiza situația financiară a firmei și va supraveghea activitatea acesteia.
Urmează perioada de observație, în care se evaluează dacă societatea are șanse reale de redresare. În această etapă, antreprenorul poate propune un plan de reorganizare, care să includă măsuri precum restructurarea datoriilor, renegocierea contractelor sau reorganizarea activității interne.
Dacă planul de reorganizare este aprobat de creditori și confirmat de instanță, firma intră în reorganizare judiciară. În cazul în care planul eșuează sau nu este propus, procedura poate fi convertită în faliment. Pentru antreprenori, fiecare etapă implică decizii importante, iar lipsa unei strategii clare poate reduce semnificativ șansele de redresare.
Drepturile și obligațiile antreprenorilor în procedură
Intrarea în insolvență nu înseamnă pierderea automată a tuturor drepturilor de către antreprenor. În funcție de tipul procedurii și de deciziile instanței, administratorul firmei poate păstra anumite atribuții, sub supravegherea administratorului judiciar.
Antreprenorii au obligația de a colabora cu practicianul în insolvență, de a pune la dispoziție toate documentele financiare relevante și de a acționa cu bună-credință. Nerespectarea acestor obligații poate duce la sancțiuni sau la atragerea răspunderii personale.
Pe de altă parte, insolvența oferă și protecție. Executările silite sunt suspendate, iar firma beneficiază de un cadru legal care permite reorganizarea controlată a datoriilor. Pentru antreprenori, acest lucru poate însemna timp prețios pentru a restructura afacerea și pentru a evita colapsul total.
Importanța asistenței juridice specializate
Unul dintre cele mai frecvente greșeli făcute de antreprenori este amânarea consultării unui avocat specializat în insolvență. Procedurile sunt complexe, termenele sunt stricte, iar deciziile luate în primele faze pot influența decisiv rezultatul final.
Asistența juridică specializată ajută antreprenorii să înțeleagă exact opțiunile disponibile, să evite erorile procedurale și să își protejeze interesele, inclusiv în ceea ce privește răspunderea personală. Un avocat cu experiență poate contribui la elaborarea unui plan de reorganizare realist, la negocierile cu creditorii și la gestionarea relației cu administratorul judiciar.
În plus, consilierea juridică timpurie poate preveni situații extreme, prin identificarea unor soluții alternative înainte ca insolvența să devină inevitabilă. Pentru antreprenori, informarea corectă și sprijinul profesionist pot transforma o perioadă dificilă într-o oportunitate de restructurare și relansare.
Insolvența și falimentul sunt procese juridice complexe, dar nu trebuie privite exclusiv ca un sfârșit. Pentru antreprenorii care înțeleg cadrul legal și acționează responsabil, insolvența poate reprezenta un instrument de redresare, iar falimentul, deși dur, poate fi gestionat corect pentru a limita pierderile și consecințele pe termen lung. O abordare informată și sprijinită de specialiști este esențială pentru a naviga aceste proceduri cu cât mai puține riscuri.
Răspunderea administratorilor și riscurile personale în insolvență și faliment
Un aspect adesea ignorat de antreprenori este răspunderea personală a administratorilor în cadrul procedurii de insolvență sau faliment. Deși societatea are personalitate juridică distinctă, legea română prevede situații clare în care administratorii pot fi trași la răspundere pentru prejudiciile cauzate creditorilor. Această răspundere nu apare automat, dar poate fi atrasă dacă se constată fapte precum gestionarea defectuoasă a firmei, continuarea activității în mod vădit păgubos, folosirea bunurilor societății în interes personal sau ascunderea ori distrugerea documentelor contabile.
Pentru antreprenori, este esențial să înțeleagă că deciziile luate înainte și în timpul insolvenței sunt atent analizate. O conduită lipsită de transparență sau întârzierea nejustificată a cererii de deschidere a procedurii poate avea consecințe grave, inclusiv obligarea la acoperirea pasivului societății din patrimoniul personal. De aceea, acționarea la timp și respectarea obligațiilor legale nu sunt doar recomandări, ci măsuri de protecție directă.
Consultarea unui avocat specializat încă din faza de dificultate financiară poate ajuta administratorii să evite aceste riscuri. O strategie juridică corectă, documentarea deciziilor și respectarea procedurilor legale pot face diferența dintre o insolvență gestionată responsabil și un faliment cu efecte personale severe.
Tot ce trebuie să știi despre deschiderea insolvenței la cererea debitorului
Procedura insolvenței poate fi declanșată nu doar la cererea creditorilor, ci și la inițiativa debitorului însuși, atunci când acesta constată că nu își mai poate achita datoriile exigibile cu sumele disponibile. În astfel de situații, legea oferă societății posibilitatea de a solicita deschiderea procedurii de insolvență pentru a evita agravarea situației financiare și a permite o administrare ordonată a patrimoniului.
Cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de debitor reprezintă, în esență, o măsură de protecție legală, prin care se urmărește fie reorganizarea activității, fie lichidarea controlată a bunurilor. Totodată, depunerea cererii în termenul prevăzut de lege este o obligație legală a organelor de conducere, nerespectarea acesteia putând atrage răspunderea personală a administratorilor.
Ce este insolvența ?
Art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 definește insolvența ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile şi care se prezumă atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor.
Insolvența este legată de lipsa lichidităților pentru plata datoriilor scadente. Astfel, ne putem imagina o situație în care, deși valoarea activelor unei companiei este mai mare decât valoarea datoriilor, totuși acea companie se află în insolvență pentru că nu mai dispune de lichidități pentru plata datoriilor.
În ce condiții se poate deschide insolvența?
Pentru a putea solicita deschiderea insolvenței, o companie trebuie să aibă o datorie certă, lichidă și exigibilă mai veche de 60 de zile și cu o valoare mai mare de 50.000 lei, iar pentru datorii salariale să aibă o valoare de cel puțin 6 salarii medii brute pe economie/salariat.
Datoria este certă atunci când are o existență neîndoielnică și este lichidă atunci când are o întindere determinată sau cel puțin determinabilă.
În plus, o altă condiție pentru deschiderea procedurii insolvenței presupune dovedirea faptului că compania nu mai are suficiente lichidități pentru acoperirea datoriilor.
Unde se depune cererea și ce documente trebuie să conțină?
Cererea de insolvență se depune la tribunalul unde compania și-a avut ultimul sediu pe o durată de cel puțin 6 luni anterior înregistrării cererii de insolvență.
Cererea va fi însoțită de o serie de documente precum dovada notificării organului fiscal, balanța contabilă pe luna anterioară înregistrării cererii, ultima situație financiară anuală, contul de profit și pierdere, lista creditorilor în care sunt indicate creanțele acestora, lista tuturor bunurilor și alte documente prevăzute expres de art. 67 din Legea nr. 85/2014.
Care sunt efectele deschiderii procedurii de insolvență
Hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență are un caracter executoriu și produce multiple consecințe asupra activității societății în insolvență, dar cele mai importante vizează următoarele:
- din acel moment se suspendă toate procedurile de executare silită și toate acțiunile în instanță prin care se urmăresc recuperarea de creanțe împotriva societății insolvente;
- activitatea companiei se desfășoară sub controlul administratorului judiciar, care va trebui sa autorizeze orice operațiune a societății (plăți, achiziții, vânzări de marfă, bunuri, etc).
Deschiderea procedurii de insolvență la cererea debitorului este un pas legal prin care societatea își poate proteja patrimoniul și evita sancțiunile pentru întârziere. Prin solicitarea în timp util a deschiderii procedurii, organele de conducere își pot îndeplini obligațiile legale, evitând răspunderea personală și asigurând o gestionare transparentă a patrimoniului.
Dacă firma ta se confruntă cu dificultăți financiare, solicită consultanță juridică de la un avocat specializat în insolvență pentru a identifica cea mai bună soluție.
Efectele insolvenței asupra procesului decizional al companiei
Procedura insolvenței poate fi inițiată atât de către societatea debitoare, cât și de creditorii acesteia printr-o cerere adresată tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul societatea ce este supusă procedurii.
Deși hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență poate fi atacată cu apel, este important de menționat că potrivit art. 43 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 aceasta este executorie de la momentul pronunțării.
Acest lucru înseamnă că toate efectele prevăzute de Legea nr. 85/2014 se vor răsfrânge asupra societății împotriva căreia s-a deschis procedura insolvenței chiar de la momentul pronunțării hotărârii, cu toate că această hotărâre nu este definitivă și este susceptibilă de a fi atacată cu o cerere de apel la instanța ierarhic superioară.
Ca urmare a pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, debitorul devine nu doar un simplu beneficiar al unor avantaje oferite de legea insolvenței, dar și destinatarul unor constrângeri severe şi multiple.
Efectul imediat, și poate cel mai important efect pe care insolvența îl produce asupra societății supuse acestei proceduri, este transferul total sau parțial al controlului asupra activității debitorului din sfera de competență a organelor de conducere statutare către administratorul judiciar și către creditori.
Suspendarea activității adunării generale și încetarea mandatului administratorilor statutari
Conform art. 52 din Legea nr. 85/2014 în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii administratorul judiciar va convoca adunarea generală cu scopul de a numi un administrator special.
Rolul administratorului special este de a reprezenta interesele asociaților/acționarilor în cadrul proceduri și, după cum s-a menținut sau ridicat dreptul de administrare, de a reprezenta debitorului și de a efectua acte de gestiune în numele acestuia pe parcursul procedurii.
Potrivit art. 53 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 nedesemnarea administratorului special are ca efect atât decăderea debitorului din dreptul de a-și mai administra activitatea, cât și decăderea asociaților/acționarilor din drepturile recunoscute de procedură care sunt exercitate prin administratorul special.
Într-o atare situație, conducerea activității societății aflate în insolvență va fi exercitată de către administratorul judiciar, urmând ca activitatea acestuia din urmă să fie controlată sub aspectul oportunității de către creditori și sub aspectul legalității de către judecătorul sindic.
Odată cu numirea administratorului special mandatul administratorilor statutari încetează, iar ca o consecință a transferului controlului societății către creditori, adunarea generală își suspendă activitatea.
Limitarea actelor și operațiunilor comerciale după deschiderea procedurii
Așa cum am arătat anterior, dacă dreptul de administrare nu a fost ridicat, activitatea societății debitoare este condusă de către un administrator special numit de către adunarea generală a asociaților/acționarilor, iar în caz contrar de către administratorul judiciar.
Mandatul administratorului special este un mandat cu conținut legal și implică exercitarea anumitor atribuții anume reglementate de Legea nr. 85/2014.
Deși dispozițiile Legii nr. 85/2014 recunosc administratorului special competența de a conduce societatea aflată în insolvență atunci când nu s-a ridicat dreptul de administrare, totuși puterile sale sunt limitate, iar activitatea sa se exercită sub atenta supraveghere a administratorului judiciar și a creditorilor, fiind supusă în același timp și unui control de legalitate din partea judecătorului sindic.
Rațiunea instituirii unor astfel de limitări corespunde scopului Legii nr. 85/2014, care dă prevalență intereselor creditorilor în recuperarea creanțelor asupra averii debitorului. Astfel, pe de o parte, se împiedică orice operațiune prin care s-ar putea diminua în mod fraudulos activele debitorului, iar, pe de altă parte, activitatea acestuia este direcționată spre scopul acoperirii creanțelor înscrise la masa credală.
În conformitate cu dispozițiile art. 87 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 „În perioada de observație, debitorul va putea să continue desfășurarea activităților curente și poate efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente, după cum urmează:
a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul 67 alin. (1) lit. g), și nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;
b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.”
Conform art. 5 pct. 66 din Legea nr. 85/2014 „supravegherea exercitată de administratorul judiciar, în condițiile în care nu s-a ridicat dreptul de administrare al debitorului, constă în
a) analiza permanentă a activității acestuia;
b) avizarea prealabilă atât a măsurilor care implică patrimonial debitorul, cât şi a celor menite să conducă la restructurarea/reorganizarea acestuia;
c) urmărirea operațiunilor efectuate în baza avizului prealabil”
Noțiunea de activități curente este definită în cuprinsul Legii nr. 85/2014 la art. 5 pct. 2 ca fiind „acele activități de producție, comerț sau prestări de servicii și operațiuni financiare, propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observație și în perioada de reorganizare, în cursul normal al activității sale, cum ar fi:
a) continuarea activităților contractate și încheierea de noi contracte, conform obiectului de activitate;
b)efectuarea operațiunilor de încasări și plăți aferente acestora;
c) asigurarea finanțării capitalului de lucru în limite curente;”
În principiu, activitățile pe care societatea debitoare poate să le desfășoare în perioada de observație și în perioada de reorganizare se limitează la activitățile obișnuite desfășurate în mod uzual și repetitiv, conform obiectului de activitate.
Astfel, actele și operațiunile care se subsumează noțiunii de activitate curentă se apreciază în concret și diferă de la o societate la alta în funcție de obiectul propriul de activitate.
Orice operațiune cu caracter extraordinar care excedează limitelor activității curente va trebui autorizată de administratorul judiciar și aprobată de comitetul creditorilor în condițiile art. 87 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.
Nerespectarea dispozițiilor art. 87 din Legea nr. 85/2014 și efectuarea unor operațiuni cu caracter extraordinar ulterior deschiderii procedurii precum înstrăinarea de active, renunțarea la drepturi ori denunțarea unor contracte, fără a parcurge mecanismul special de control din partea administratorului judiciar și al creditorilor este sancționată cu nulitatea de drept a actelor și operațiunilor efectuate cu încălcarea legii.
Răspunderea personală a administratorului special
Independent de sancțiunea nulității actelor sau operațiunilor efectuate cu încălcarea mecanismului de control și supraveghere prevăzut de art. 87 din Legea nr. 85/2014, există posibilitatea angajării răspunderii personale a administratorului special pentru prejudiciile aduse creditorilor prin actele sau operațiunile nelegale.
Astfel, potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 la cererea administratorului judiciar, a adunării creditorilor, formulată de președintele comitetului creditorilor sau de un alt creditor desemnat de aceasta, sau la cererea creditorului ce deține 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală judecătorul sindic va putea atrage răspunderea personală a administratorului special pentru pasivul produs și aflat în directă legătură de cauzalitate cu actele sau operațiunile lovite de nulitate.
În concluzie, deschiderea procedurii de insolvență produce modificări substanțiale în activitatea internă de management a unei companii și poate întârzia în mod semnificativ procesul decizional ca urmare a necesității parcurgerii etapelor de avizare sau, după caz, de autorizare prealabilă a actelor și operațiunilor efectuate.
De asemenea, o atenție particulară trebuie acordată în privința calificării actelor și operațiunilor efectuate în perioada insolvenței pentru a se stabili dacă acestea se încadrează în sfera noțiunii de activități curente sau, deopotrivă, excedează acestui cadru, în caz contrar existând atât riscul anulării tranzacției, cât și posibilitatea atragerii răspunderii personale a administratorului special pentru repararea unui eventual prejudiciu.
Regimul juridic al contractelor în vigoare la data deschiderii procedurii de insolvență
Insolvența aduce o serie de modificări substanțiale în materia efectelor obligațiilor. În acest articol vom detalia care sunt aceste modificări și care este regimul juridic al contractelor în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenței.
Scopul procedurii de insolvență constă, în principal, în acoperirea totală sau parțială a creanțelor care sunt înscrise la masa credală și acordarea unei șanse debitorului de a-și redresa activitatea.
Identificarea contractelor în derulare ale debitorului, stabilirea regimului juridic al acestor contracte și analizarea lor din perspectiva profitabilității părților contractante constituie elemente cheie care ar trebuie să orienteze administratorul judiciar în luarea unei decizii cu privire la soarta contractelor în derulare la data deschiderii procedurii.
Anumite contracte pot fi profitabile pentru debitorul intrat în insolvență, în timp ce altele pot fi profitabile pentru cocontractant și deopotrivă păgubitoare pentru debitor și pentru creditorii acestuia, care vor urmări obținerea grabnică a unor sume cât mai mari la masa credală.
-
Menținerea contractelor în derulare prin efectul legii
Conform art. 123 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014 „Contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului, de modificare a contractului în detrimentul debitorului sau de declarare a exigibilității anticipate pentru motivul deschiderii procedurii se consideră nescrise”
Potrivit regulii generale prevăzute de art. 123 alin. (1), la data deschiderii procedurii de insolvență orice contract aflat în derulare cu debitorul se consideră menținut ope legis.
O consecință directă a dispozițiilor art. 123 alin. (1) este că, după deschiderea procedurii de insolvență, cocontractantul nu poate solicita rezilierea, rezoluțiunea sau orice cauză de desființare a contractului prin invocarea unor neexecutări contractuale care își au originea în fapte culpabile săvârșite anterior intrării debitorului în insolvență.
Scopul acestei excepții este specific procedurii insolvenței, care acordă prioritate reorganizării afacerilor debitorului în detrimentul lichidării falimentare.
Regulile speciale ale procedurii insolvenței se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile generale de drept comun din Codul civil, astfel încât, deși debitorul este în culpă contractuală pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor, creditorul nu va putea opta pentru desființarea contractului.
-
Dreptul de opțiune al administratorului judiciar
Analiza economico-financiară realizată de administratorul judiciar cu privire la contractele în derulare ale debitorului va trebui să aibă ca finalitatea creșterea la maximum a averii debitorului.
În vederea realizării acestui deziderat, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii administratorul judiciar poate să mențină sau poate să denunțe orice contract încheiat de debitor, închirierile neexpirate și alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate.
De subliniat este că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014, administatorului judiciar i se recunoaște dreptul de denunțare unilaterală a contractului chiar dacă această prerogativă nu a fost reglementată prin contractul încheiat de debitor.
Arătăm că pot fi considerate esențiale pentru activitatea debitorului și pot fi menținute de administratorul judiciar, întrucât contribuie la maximizarea averii debitorului, contractele de furnizare de utilități sau de prestare a unor servicii indispensabile continuării activității economice.
Având în vedere că până la expirarea termenului de 3 luni situația contractelor în derulare ale debitorului este una incertă pentru partenerii contractuali, dispozițiile Legii nr. 85/2014 recunosc posibilitatea cocontractantului de a solicita administratorului judiciar, înăuntrul celor 3 luni, să-și exprime poziția cu privire la menținerea sau denunțarea contractului în cauză.
În lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat. Contractul se consideră denunţat:
a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde;
b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.
-
Domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014
Sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 123 alin. (1) este una generală si vizează în principiu toate contractele debitorului aflate în derulare la data deschiderii procedurii de insolvență.
Cu toate aceastea, nu intră sub incidența dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (i) contractele financiare calificate şi operaţiunile de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală și (ii) contractele care au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate.
-
Dreptul la despăgubiri al terțului cocontractant în ipoteza denunțării contractului
În cazul denunțării contractului de către administratorul judiciar, terțului cocontractant i se recunoaște dreptul de a beneficia de repararea prejudiciului creat prin întreruperea intempestivă a relației contractuale cu debitorul.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 123 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 cocontractantul poate introduce o acțiune în despăgubiri împotriva debitorului, actiune care va fi soluționată de către judecătorul sindic.
Suma obținută cu titlu de despăgubire va fi înscrisă la masa creadală pe o poziție privilegiată și va beneficia de ordinea de preferință prevăzută de art. 161 pct. 4 din Legea nr. 85/2014.
-
Contestarea deciziei administratorului judiciar
Dreptul de opțiune al administratorului judiciar privind menținerea sau denunțarea contractelor în derulare ale debitorului nu este unul absolut și potestativ, ci este subordonat principiului maximizării averii debitorului.
Întrucât exercitarea dreptului de opțiune constituie în esență o măsură a administratorului judiciar, decizia acestuia poate fi contestată în fața judecătorului sindic de către orice persoană interesată conform dispozițiilor art. 59 alin (4) din Legea nr. 85/2014.
Menținerea sau denunțarea contractelor în derulare ale debitorului constituie o decizie care trebuie luată cu prudență de către administratorul judiciar, astfel încât să urmărească ca finalitate maximizarea averii debitorului.
Având în vedere că în ipoteza denunțării cocontractantul poate obține despăgubiri pe calea acțiunii reglementate de art. 123 alin. (4), această decizie ar trebui să pună în balanță, pe de o parte, efectele patrimoniale rezultate dintr-o eventuală continuare a contractului prejudiciabil pentru debitor și, pe de altă parte, modalitatea în care patrimoniul debitorului ar fi afectat prin admiterea acțiunii în despăgubiri.
Declarația de creanță în procedura insolvenței
Declarația de creanță în procedura involvenței - avocat declarație de creanță
Contextul economic actual caracterizat de o inflație în continuă ascensiune și de escaladarea prețurilor la energie generează un grad ridicat de volatilitate al mediul de afaceri și crește riscul de noi insolvențe în rândul antreprenorilor.
În continuare vă vom explica cum trebuie să procedați dacă aveți raporturi contractuale cu o societate intrată în insolvență și doriți să recuperați sumele datorate prin depunerea unei declarații de creanță în procedura insolvenței.
-
Deschiderea procedurii de insolvență
Conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014 procedura de insolvență poate fi deschisă atât la cererea societății debitoare aflate în dificultate, cât și la cererea creditorilor.
Important de subliniat este că, de principiu, ulterior deschideri procedurii de insolvență, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014, se suspendă orice acțiune judiciară sau extrajudiciară pentru realizarea creanțelor împotriva averii debitorului.
Practic, orice creanță anterioară deschiderii procedurii debitorului va putea fi acoperită exclusiv în cadrul procedurii insolvenței, procedură la care creditorii vor participa în mod colectiv și concursual pentru satisfacerea creanțelor.
-
Notificarea creditorilor
Deschiderea procedurii de insolvență implică numirea unui administrator judiciar care are rolul de a supraveghea activitatea debitorului și de a stabili cauzele și împrejurările care au determinat apariția stării de insolvență.
Conform dispozițiilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 administratorul judiciar va notifica de îndată deschiderea procedurii de insolvență către toți creditorii menționați de debitor în lista prevăzută de art. 67 alin. (1) lit. c ori art. 74 din Legea nr. 85/2014.
Este important de precizat că, pentru valabila comunicare a notificării, aceasta va trebui transmisă la sediul creditorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
-
Formularea declarației de creanță
În termenul indicat prin notificarea de deschidere a procedurii, creditorul care are de recuperat de la societatea insolventă o creanță anterioară deschiderii procedurii va trebui să formuleze o declarație de creanță care va cuprinde:
- numele/denumirea creditorului;
- domiciliul/sediul;
- suma datorată;
- temeiul creanţei;
- menţiuni cu privire la eventualele cauze de preferinţă;
- indicarea adresei de e-mail, dacă creditorul optează pentru comunicarea electronică;
- înscrisurile doveditoare ale creanței;
Formularea declarației de creanță este obligatorie conform art. 5 pct. 69 din Legea nr. 85/2014 indiferent dacă creanța pretinsă este sau nu scadentă, este afectată de un termen sau o condiție ori este în litigiu.
Nedepunerea declarației de creanță ori depunerea tardivă a acesteia are ca efect decăderea creditorului din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură.
Având în vedere că odată cu deschiderea procedurii de insolvență orice creanță împotriva debitorului se va putea realiza exclusiv în cadrul procedurii, lipsa formulării unei declarații de creanță ori formularea tardivă echivalează cu pierderea oricărei șanse de recuperare a creanței deținute împotriva debitorului.
În măsura în care declarația de creanță va fi admisă în urma procedurii de verificare realizată de administratorul judiciar, creditorul va dobândi calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură și va fi înscris în tabelele de creanță.
Calității de creditor îndreptățit să participe la procedură îi sunt asociate o serie de drepturi conferite de Legea nr. 85/2014 dintre care amintim dreptul de participare în organele colective ale creditorilor și dreptul de distribuirile a sumelor obținute în urma reorganizării activității sau lichidării activelor debitorului.
-
Omisiunea notificării creditorului cu privire la deschiderii procedurii
În vederea stabilirii masei pasive a debitorului intrat în insolvență, administratorul judiciar va notifica creditorii identificați în lista depusă de creditor la dosarul de insolvență.
Există însă posibilitatea, în special în situația în care procedura insolvenței este deschisă la cererea creditorilor, ca debitorul să depună o listă incompletă a creditorilor sau chiar să refuze să depună această listă.
În atare situații, există riscul ca unii creditori să nu poată fi notificați cu privire la deschiderea procedurii și implicit să nu poată formula declarație de creanță în termenul limită stabilit de judecătorului sindic.
Cu toate acestea, conform art. 42 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 „Creditorii care nu au fost notificați potrivit prevederilor art. 99 alin. (3) sunt considerați de drept în termenul de depunere a cererilor de admitere a creanțelor, prin depunerea unei cereri de admitere la masa credală şi vor prelua procedura în stadiul în care se afla în momentul înscrierii lor la masa credală.”
-
Concluzii
Formularea declarației de creanță nu garantează succesul recuperării creanței deținute împotriva societății intrate în insolvență, însă asigură participarea cu drepturi depline la procedura colectivă și concursuală a insolvenței, care are ca scop acoperirea pasivului debitorului, acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii sale și reinserția în circuitul economic.
Șansele de recuperare totală sau parțială a creanței pot varia în funcție de posibilitățile reale de reorganizare a activității debitorului ori de valoarea activelor identificate în patrimoniul acestuia atunci când se trece la faliment.
În egală măsură, arătăm că șansele de recuperare a creanței diferă și în funcție de rangul de prioritate a creanței.
Subliniem că, de regulă, creanțele care sunt însoțite de un drept de ipotecă sau de orice alt drept de preferință au rata de îndestulare mult mai ridicată față de creanțe chirografare.
Insolvența societăților comerciale și obligația organelor de conducere de predare a documentelor contabile către practicianul în insolvență
Prin Decizia nr. 14/2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis sezisarea formulată de Curtea de Apel Iași și, în consecință a statuat că:
„În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în nsolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeași lege.”
În cazul deschiderii procedurii de insolvență la cererea creditorului, dispozițiile art. 74 din Legea nr. 85/2014 obligă societatea debitoare ca în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii să predea practicianului în insolvență documentele contabile.
În concret, obligația predării actelor contabile revine administratorilor societății, care în temeiul art. 73 alin. (1) lit. c din Legea nr. 31/1990 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 sunt răspunzători de organizarea și conducerea contabilității societății în conformitate cu legea.
Obligația predării actelor contabile are ca scop cercetarea și stabilirea cauzelor care au determinat apariția stării de insolvență, practicianul în insolvență având posibilitatea să efectueze o analiză complexă a situației economico-financiare a debitorului, să evalueze șansele sale de reorganizare, să identifice eventuale actele frauduloase încheiate în perioada anterioară deschiderii procedurii în dauna creditorilor și să aprecieze dacă există vreunul din cazurile de atragere a răspunderii persoanelor culpabile de insolvența debitorului.
Nepredarea documentelor contabile către practicianul în insolvență constituie în sine o faptă ilicită în viziunea Legii nr. 85/2014 si reprezintă în practica judiciară una din cele mai des întâlnite cauze de atragere a răspunderii personale.
Potrivit art. 169 alin. (1) lit. d din Legea nr. 85/2014:
„La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă.”
Dispozițiile art. 169 alin (1) lit. d din Legea nr. 85/2014 au fost interpretate în mod diferit de către instanțele de judecată, dând naștere unei practici judiciare neunitare, fapt ce a impus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuție.
Natura juridică a răspunderii reglementate de legea insolvenței este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere dincolo de condițiile generale ale răspunderii civile delictuale ( fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate) trebuie îndeplinite si condițiile speciale impuse de art. 169, respectiv persoanele care au săvârșit fapte ilicite să fie membrii organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate de art. 169 să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Într-o primă orientare jurisprudențială, s-a reținut că fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. din cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Astfel, s-a apreciat că nepredarea tuturor documentelor prevăzute de art. 67 alin (1) din Legea nr. 85/2014 nu ar putea fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsă de probe certe.
În aceeași linie de argumentare s-a arătat că, în ceea ce privește obligația de a ține registrele prevăzute de lege, condiția prevăzută de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
În concluzie cererile întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d erau respinse cu motivarea că simplu fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legile române nu ar fi fost de natură să conducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Într-o a doua opinie jurisprudențială s-a reținut că obligația administratorului de a preda documentele contabile către practicianul în insolvență este o îndatorire ce rezultă din dispozițiile art. 74 din Legea nr. 85/2014, necondiționată de emiterea vreunei notificări, prezumându-se că prin citarea debitorului la sediul social administratorul societății a luat cunoștință de existența dosarului de insolvență, de hotărârea pronunțată și de efectele juridice ale procedurii.
Astfel, dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d teza a II-a din Legea nr. 85/2014, în ipoteza nepredării documentelor contabile, instituie o prezumție legală relativă cu privire la existența culpei și a legăturii de cauzalitate.
Instanțele care îmbrățișat aceasta a doua interpretare au apreciat că prezumția instituită de art. 169 alin. (1) lit. d teza a II-a nu poate fi limitată exclusiv la existența elementului legăturii de cauzalitate din cadrul răspunderii civile delictuale, întrucât o astfel de limitare nu ar avea sens.
S-a arătat că în mod logic atunci când se prezumă legătura de cauzalitate, această legătură nu poate exista fără premisele pe care se fundamentează, respectiv fapta ilicită și prejudiciul, fiind greu de imaginat o situație în care să existe legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, dar să nu existe însăși fapta (pentru care legea reține vinovăția) sau să nu existe prejudiciul (ca efect al însăși legăturii de cauzalitate).
În concluzie, plecând de la faptul că în mod logic nu putea exista lanțul cauzal fără efect cauzal, se aprecia că legea prezumă și prejudiciul produs prin neținerea contabilității cu consecința admiterii cererii întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d și atragerea răspunderii personale a persoanelor care aveau îndatorirea de a preda documentele contabile către practicianul în insolvență.